Magda Pescariu
Suntem tracasati peste poate. Avem prea multe de rezolvat in timpul care se contracta vizibil pentru o omenire intreaga si pentru fiecare dintre noi, in particular, rid cu rid. Viata cotidiana si lupta cu paradoxurile ei autohtone, taxele, educatia copilului, violenta si coruptia metastazante, darile de tot felul, serviciul perpetuu pe muchie de cutit, vacanta amanata sine die ca sa putem redirectiona bugetul ei catre parintele bolnav sau mecanicul auto – toate sunt ale noastre de dus, intr-un un razboi modern insidios si extenuant, care transcende cu aroganta problematica simpla, doar de viata si de moarte, a razboiului trait de parintii sau bunicii nostri. Fiecare generatie, de cateva generatii bune incoace, are motivele ei intemeiate de a se simti “de sacrificiu”. “Traim vremuri grele”, sau “tulburi”, sau “de neinteles” nu este un leit-motiv al crizei inceputului de secol 21, ci o constatare aproape cotidiana in ultima jumatate de veac.
Suntem si foarte singuri. Caci daca binele naste in noi nevoia de congregare si celebrare, raul – sau sa nu zic ‘raul’, sa zic searbadul, tocirea nervilor, impinsul bolovanului social la deal intr-un sistem prea putin iertator sau cooperant – genereaza nevoia de discretie si interiorizare, cu speranta fragila si usor naiva ca, nepuse in cuvinte, problemele isi pierd puterea si mor. Stai linistit in casa ta, tii legatura cu familia si prietenii tai si ti se pare ca asa iti poti gestiona viata cu decenta, oarece control si cunostiinta de cauza, in apele caldute ale unui mediu ocrotitor si cert. Asa ti se pare ca iti pastrezi nealterate identitatea si valorile personale, stereotipurile de comportament si prejudecatile, la adapost de confruntarea cu ceilalti membri ai societatii, poate la fel de insingurati si de derutati ca si tine.
In Romania de astazi, eu si comunitatea din care fac parte este un concept mai mult virtual, existent in plan simbolic, fara a fi inteles si asimilat in toata profunzimea lui. Suntem, astazi, cetateni ai Europei, dar in afara fiorului de usurare care ne strabate cand prezentam actele la control intr-un aeroport sau cand primim o oferta de munca civilizata si legala in alta tara, nu constientizam cu adevarat aceasta apartenenta si ne preocupa prea putin dimensiunile ei politice, economice, culturale si sociale. Desigur, am invatat candva in scoala ca existenta unei societati civile puternice, constiente, active si implicate este conditia sine qua non a unei democratii functionale, dar abia acum incepem sa intelegem ca a fi cetatean european astazi este mai mult decat filantropie, participare la vot, voluntariat sau solidaritate in diversitate, este o menire.
Nu intamplator asadar, pentru a marca 20 de ani de la infiintarea cetateniei Uniunii Europene consemnata in tratatul de la Maastricht, Comisia Europeana a desemnat anul 2013 drept “Anul European al Cetatenilor”. Cele doua decenii de existenta a cetateniei europene au insemnat o evolutie constanta a conceptului de cetatenie activa, atat ca valente care reflecta diversitatea de angajare a oamenilor din intreaga Europa, cat si ca domenii tot mai numeroase si mai inedite de aplicare.
Cetatenia europeana activa este un proces democratic continuu, ce include toate aspectele vietii intr-o societate democratica si da un sens existentei fiecarui membru al societatii, care devine astfel, din figurant anonim, actor principal, cu o voce inconfundabila pe scena luarii deciziilor. Este un confort extraordinar in aceasta apartenenta, in constientizarea faptului ca unicitatea ta ca individ este inteleasa, respectata si pusa in valoare de societate, iar cuvantul tau are puterea legitimitatii.
Mi-amintesc cu compasiune expresia derutata de pe fata unei batranici uitata de timp, care o intreba pe tanara reporterita TV ce-i adusese la cunostiinta intrarea Romaniei in Comunitatea Europeana: “Si noua ce ne da, maica?” Reporteritei i-a cam pierit zambetul de pe fata si a mutat microfonul spre celalalt satean, dar eu as vrea sa-i raspund femeii ca ceea ce ni s-a “dat” este tocmai cuvantul si posibilitatea ca el sa ne fie ascultat, stiut si urmat, daca merita. Am fost invitati ca parteneri egali la un dialog civil si civilizat pe temele cele mai controversate si incercate ale umanitatii in decadele care au trecut de la al doilea razboi mondial: educatie, cultura, dezvoltare economica durabila, egalitate, nediscriminare, incluziune, implicare in luarea deciziilor la toate nivelurile societatii, politica, sanatate, relatia cu natura, si – nu in cele din urma – relatia cu noi insine si cu semenii nostri. E mult? E putin? Cred ca este esential, decisiv si extrem de responsabilizant. Pentru ca notiunea de cetatenie presupune o relatie parcursa in ambele sensuri intre o comunitate si membrii sai. Avem un cuvant de spus, e adevarat, si savuram confortul apartenentei la o umanitate civilizata si coerenta, dar avem si raspunderea sociala care deriva din aceasta, datoria morala de a onora valorile impartasite si de a actiona mereu numai spre binele societatii ai carei membri suntem. Caci numai in acest proces de implicare pasionat si complex avem sansa de a regasi macar iluzia controlului asupra propriului destin si echilibrul pe care ti-l da iesirea din insingurare.
